[vc_row][vc_column][rev_slider alias=”Viata-cu-da-in-brate”][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/5″][vc_empty_space][dt_team_masonry order=”asc” orderby=”title” loading_effect=”move_up” image_sizing=”proportional” img_border_radius=”0px” bwb_columns=”desktop:1|h_tablet:1|v_tablet:1|phone:1″ post_title_bottom_margin=”0px” team_position_font_style=”normal:normal:uppercase” soc_icon_border_width=”0px” soc_icon_color=”#ffffff” loading_mode=”standard” st_posts_per_page=”5″ posts_offset=”0″ category=”9″][/vc_column][vc_column width=”4/5″][vc_empty_space][vc_column_text]Nu stiu daca va mai amintiti era o poveste “Fetita care l-a luat pe nu in brate”. Cand o citisem prin clasa a doua probabil, eram tare mandra de mine ca nu semanam deloc cu ea. Ani de zile titlul mi-a ramas in minte straduindu-ma sa fiu copilul ascultator. ”Ma ajuti si pe mine cu tema”, ”imi faci si mie plansa asta”, ”stai tu cu sora-mea”, ”duci tu si steagurile noastre de la defilare inapoi”, ”scrii tu asta ca scrii frumos”?

Nici acasa nu spuneam “nu” ca nu se facea. Simteam cum cresc in ochii tuturor cand ramaneam singura in vreo vizita sa ascult povestile de viata ale unei bunici, sa ajut la stransul mesei, cand nu auzem decat rasetele verisorilor din curte, sa copiez retete culinare pentru caietele matusilor, ca tare mai scriam frumos, cand aveam chef sa merg la strand. Dar cine era laudata la intalnirile de familie?

Au mai trecut anii si eu nu si nu. Sa spun nu adica. Era singurul mod în care il luam pe nu in brate. Ca sa spun nu! ”Fii buna, vrei sa…”? Voiam cu totul altceva, dar nu era frumos. Bineinteles ca nu voiam sa-mi dau tricoul cel mai cool colegei de banca la petrecerea la care mergeam impreuna si nici sa iau patul de la geam din camera de camin studentesc. Si nici sa mai preiau o sarcina la serviciu. In concediu tot da, ca sa nu stric armonia grupului.

Eram fetita, eleva, vecina, colega politicoasa, harnica si prietenoasa, ca in povestea lui Octav Pancu-Iasi care il luase, iremediabil, pe da in brate.

Cand suntem copii, nu avem nicio dificultate sa spunem „nu”, spun psihologii. Pe masura ce crestem, invatam sa ne conformam comportamentul si raspunsul, pentru a ne corespunde cerintelor si raspunsurilor celor din jur, la inceput ale celor din familie, iar mai apoi ale prietenilor, colegilor, profesorilor, sefilor si asa mai departe.

Ne dorim simpatia celorlalti, cedam pentru a evita un potential conflict si suntem mereu “de treaba”. Refuzul, cel putin asa ajungem sa credem, ne-ar pozitiona in rolul persoanei rele. Pierdem abilitatea de a trasa limite, devenim accesibili oriunde si oricand. Ne abandonam obiectivele, facem compromisuri pentru acceptari si asteptari. Ale celorlalti. Nu ale noastre.

Nu m-a ridicat nimeni pe un piedestal ca nu mai aveam timpul meu. Dimpotriva, cresteau asteptarile. Presiunile. Sentimentul de vinovatie. Al meu, nu al altora. Nu am fost unul dintre norocosii care se trezesc intr-o buna dimineata si spun, pana aici. Ci unul dintre cei care au un moment de oare mai am timp?, si abia dupa aceea spun pana aici.

”Doar spunand NU te vei concentra pe lucrurile cu adevarat importante” (Steve Jobs)

Si uite asa m-am imprietenit cu nu. E baiat bun, avem o relatie bazata pe sinceritate si nu intervine niciodata nejustificat. Are incredere in mine si imi acorda libertate absoluta. Si da, de cand cu el, pot sa ma uit la telefon cum suna si sa nu raspund. Nu vreau sa mai ascult, nu vreau sa mai alerg bezmetica pentru a-i multumi pe toti. Nu sunt datoare nimanui. Am platit suficient timp asa ca mi-am luat liber. Nelimitat. Am tot dreptul!

”Atunci cand spui DA celorlalti, asigura-te ca nu-ti spui NU tie insuti. (Paulo Coelho)[/vc_column_text][vc_column_text][/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_empty_space][vc_column_text]

AR PUTEA SA ITI PLACA SI

[/vc_column_text][vc_separator][vc_empty_space]

[vc_empty_space][vc_separator][/vc_column][/vc_row]